Am respirat adânc, părea tăcut
Carul cel Mare, răsturnat în dungă
Crezând că noaptea n-o să ne ajungă
S-o luăm cu totul de la început.

Și-așa a fost, când ziua se crăpase
De sânge crud să curgă peste cer
La mine-n sân, frumos, ca un mister
Care-și oferă fructele zemoase.

Venisem frântă și păream întreagă
Fără să știu că n-o să te mai țin
De mână niciodată și puțin
Câte puțin cei buni or să-nțeleagă.

Întreaga noaptea părul mi l-am pus
ÃŽn stele limpezi, despletit pe umeri,
Să mă privești adânc și să le numeri
Din niciodată până la apus.

Florina Ladislau