Nu știu cum se face
după mine nu vine nimeni
saloanele sunt încuiate
surorile se dau în vânt
și cerul a plecat dis de dimineață către apus
cu toate instrumentele de crescut iarba

Nu vine nimeni, am mai spus,
nici Anghelina, nici Lino, nici eu însămi
bănuiesc că din moment ce nu am umbră
mama m-a lăsat pe lume noaptea
când umbrele nu se încorporează în aer
când marginea întunericului este fără margine

de câte ori am plâns...
mi se spunea fata fără umbră
nu lăsam urme și nici nu mă oglindeam în trotuar

de câte ori am plâns...
oamenii, trenurile, copiii, mașinile
mă călcau direct pe trup

când a fost să iubesc, luna râdea de noi
nu mă găsea pe banca din parc
doar el cu ochi languroși în exercițiu romantic
își permitea de la tălpi o umbră solitară
stingher-stingherită.

cu sufletul buimac, obturată
îmi rugam albatroșii să mă zboare
într-o nouă naștere la lumina veșnică

După mine nu vine nimeni...
nici sfârșitul lumii.