Într-o după-amiază caldă de vară cu geamurile larg deschise stăteam tolănit în fotoliu cu o sticlă cu bere rece în față.
La radio se transmitea un concert de pian.
Primul instinct a fost să schimb frecvența.
Dar gândul mă ducea la bătrâna doamnă Zen care demult îmi povestise că în tinerețe a urmat cursuri de pian.
Nu am auzit-o niciodată cântând la acest instrument deși în livingul din casa ei tronează un pian negru cu coadă.
Însă eu mă minunez de reușitele juvenile ale bătrânei doamne Zen, ignorând în mare măsură talentul său pianistic.
Nici bine nu terminasem să îmi duc gândul până la capăt că m-a sunat bătrâna doamnă Zen.
Printre alte nimicuri și tot felul de informații inutile, bătrâna doamnă Zen mă anunța că a început să predea lecții de pian din plictiseală și lipsă de ocupație.
Și totuși era tristă pentru că de două săptămâni nimeni nu se prezentase la lecțiile sale de pian.
Pe moment mi-a venit ideea că primul ei elev la cursul de pian pot să fiu eu.
Bătrâna doamnă Zen a fost încântată de propunerea mea și de comun acord din acea seară am început să iau lecții de pian.
Seara când am ajuns acasă la bătrâna doamnă Zen, m-a poftit în living pe fotoliu.
Pe măsuța din fața mea trona o sticlă cu șampanie, două pahare, o cafea și niște pișcoturi.
Bătrâna doamnă Zen s-a instalat pe scaunul din fața pianului cu gesturi controlate și meticulozitate a început să atace clapele pianului.
Mă gândeam dacă am sau nu ureche muzicală și dacă acest instrument mă va atrage cu adevărat.
Sorbeam, sorbeam, pahar după pahar din șampanie și simfonia pe care bătrâna doamnă Zen o cânta începuse să îmi placă, la fel și de ea.
Când bătrâna doamnă Zen și-a terminat repertoriul a dispărut din living pentru mai bine de cincisprezece minute.
Timp în care eu sorbeam din șampanie.
Când bătrâna doamnă Zen a revenit în living, era îmbrăcată într-o rochie transparentă ca celofanul, cu trupul gol, i se vedeau toate formele altădată atrăgătoare, acum doar forme.
Bătrâna doamnă Zen a mai desfăcut o sticlă de șampanie și apoi încă una , după care le-am pierdut numărul.
Acum m-am trezit, este ora prânzului.
Am capul cât o baniță de la atâta șampanie și nu știu cum am ajuns sub pian.
Mă trântesc pe fotoliu și sorb din ceașcă un rest de cafea rămas de aseară, sticle goale de șampanie și pișcoturi rămase.
Observ uimit că pe jos stă aruncată rochia transparentă cu care a fost îmbrăcată bătrâna doamnă Zen.
Bătrâna doamnă nu e nicăieri și nici nu își face apariția.
Îmi pun tot felul de întrebări: oare când mi s-a rupt clișeul?
Colac peste pupăză, papagalul bătrânei doamne Zen a început să vorbească.
Striga ca disperatul:viol!Viol!Viol!
Am început să râd pentru că el învățase un singur cuvânt, violoncel.
Dar neputând să îl exprime în întregime, striga doar: viol, viol, viol!!