A preferat să plece,
Crezând probabil că îmi va face bine
Absența lui.
Nu știa că fericirea mea
Avea mirosul lui proaspăt
De levănțică.
De atunci lumea nu mai are sens,
Iar muzica parcă nu se mai aude.
Vorbesc fără noimă, iubesc idealuri,
Și mă abandonez în alți bărbați
Ce au un fals miros de levănțică.
Dorm în așternuturile lui preferate,
Ascult tăcerea așa cum o făcea și el,
Beau cafeaua mai dulce,
Pentru că așa îi plăcea lui.
Trăind astfel, îl simt mai aproape.
Probabil nu se va mai întoarce,
Iar viața lui începe să fie a mea,
Și tot așa va mai fi
Până când o voi considera
Ca fiind a mea încă de la începuturi.