Tăcerea îi îndoaie genunchii la piept, iar pieptul lui e un câine mut.
Dimineața se trezește că bărbierește un străin în oglindă își inchide ochii și pleacă.
Plecarea e doar o curvă ce așteaptă să fie platită și el știe asta.
Pentru el viața e doar o amânare, lasă pădurea să îi intre în casă și își troznește degetele ca și cum ar cânta la pian.
Uneori a trăi înseamnă să fii păpușar pe stradă, alteori într-un atelier de subsol ungând rotițe ruginite.
Pentru el nu e nici una, nici alta.

Iarna îl zidește undeva înăuntrul ei și de frig ajunge să își spună numele bătând din palme ca să nu și-l uite,
Iar timpul are ciudatul său efect de a-l îmbrăca cu o cămașă, de a-l apropia de căldura sobei căutându-l pe dumnezeu,
Dar dumnezeul lui fuge de frig ca oricare necunoscut și el știe că-i singur