Am învățat să arătăm frumusețea fluturilor
înfigându-le câte un bold în cap.
Am învățat să împăiem amintirile
privindu-le apoi de la depărtare pentru că țipătul lor e prea strident.
Ne-am perfecționat în lumi paralele. Nu se cunosc între ele
și ne mint convenient… poate s-o adeveri!
Am evitat să strivesc o furnică de frică să nu vină ploaia. A venit oricum…
Scheletul umbrelei pe care o luasem preventiv
s-a dovedit la fel de inutil ca un duel de care citisem mai demult.
N-au nicio logică curcubeiele astea,
decât poate că ies din pământ și se întorc tot acolo
odată cu apa de ploaie.

He… he! Am prins un ”cap de mort”.
Pe ăsta îl fac coliță în clasorul meu cu actinide.