în cădere lumea fără cap își bâlbâie un echilibru
caută în stele ceva de care să se agațe
noi cei rămași pe lângă
ne adaptăm

unii se hrănesc cu umbre și se îndestulează
unii se inchid în spatele pleoapelor și se condamnă
alții desfac întunericul fâșii apoi îl așază pe răni

eu
lipesc genunchii de piept
de când ai plecat și m-ai lăsat undeva
pe drumul dintre miezul lunii și zori
îmi bate inima ca o toacă
pare un ceas deșteptător
blestemat cocoș care urlă în creierii zilei


nu ajunge noaptea să te aștept
întunericul meu.