ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități...
Privirea-i goală, se umple de adâncuri,
albastre, negre...
Nu le mai putea distinge sau evalua căldura,
erau doar proaspete.

Șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba
rupând tăceri...

„Odată am învățat și eu să aplec iarba,
în melodii unice,
muzică de Bach,
în competiții mereu pierdute...”

Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri,
mereu în aceeași cămașă neagră,
picioarele goale,
speriată de verdele rece...

Mușchi și licheni îi alunecă pe frunte...
Atingerile rochiei de voal și brocart,
nu o mai recunosc...
Șarpele privește orhidea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin...
Cu ce se mai poate măsura,
zidul?