cum treci, draga mea, cum treci
ca o după-amiază de sâmbătă,
surâsul tău freamătă și lasă în urmă
un praf subțire de sare,
numai luciul vitrinelor
pare uimit de lumina lăsată de pașii tăi mărunți,
e o liniște la fel de caldă și care respiră
întretăiat și nedeslușit

în fiecare zi mi-e dor de tine până la unghii,
pot articula doar vocale, cât mai înalte,
precum pasagerii unui tren deraiat,
în cele din urmă, îți fac semne direct din memorie
că te-aștept ca pe-o salcie despletită
și care plânge din muguri

e o vreme în care liniștea trage cu sete dintr-un rest de țigară,
fumul ridicat subțire spre tavan îngână zațul dintre o oră și alta,
o să rămân aici până când orașul va începe să moară
începând de la semafoare și streșini

ca de-o pădure imi e dor de tine, draga mea,
ca de-o pădure care vorbește limba cailor sălbatici,
pașii tăi mărunți sunt albi precum scoicile moarte
și se aseamănă în înflăcărare cu rugile asceților,
doar această după-amiază flutură din afișele cinematografului din centru,
acolo unde străzile țiuie direct din gurile de canalizare

o să respir un alt aer
ceva mai sărat decât linia sângelui,
aici e un ropot de raze tot mai fierbinți,
numai eu și această zi de sâmbătă
ca o copaie plină de rufe abia primenite