E toată țărișora un troian,
nu mai sunt gropi și nu mai este stradă,
din muzele cu zâmbet diafan,
nu vine una bună să mă vadă.

Eu cred că s-au blocat plecând încoa’,
pe-un drum uitat al bietei mele nații
și stau să le salveze vreun toa’
lent și major, desigur cu soldații.

Așa că mă păstrez ca-n frigider,
răbdări prăjite am și-or să-mi ajungă,
măcar până când muza drum de fier
mă va găsi-n final de cale lungă.

Mă uit ca bardu’-n geamul înghețat -
oglindă groasă, ce s-ar sparge dacă
nu m-ar striga din gol, de unde cat,
un spiriduș cu ochii mari, de vacă:

„Barde poete, aș putea să-ți spun
să nu-ți faci griji de muze, n-are rost
talentu-n tine șade ca în tun
un ditamai obuzu’ de neam prost.

Că nimeni nu-i așa imperial
în scris și creator de versuri fine
cum ești, în stând pe fund, încât pe cal
te-or ridica românii, să se-nchine.

Că ai în țeasta mare un izvor
neîncetat de-așa literatură,
încât ai adăpa-ndestulător
și pruncul scriitor și barba sură.

Că s-ar ascunde-n cripte, mormăind
postumii noștri falnici literați,
purcoiul tău de versuri, plini de jind,
de i-ar găsi, frumos aliniați.

Că de-ar putea citi și ei ce scrii,
s-ar risipi toți norii de zăpadă,
iar soarele cumva s-ar sprijini
pe umerii-ți de piatră, să nu cadă.

Că floarea literară actuală,
cea umblătoare-n umbră de Copou,
s-ar ofili de marea ta scofală
ce-ai scos ca și Columb un mare ou."

Obrazu-mi arde ca un foc deschis,
în geam privesc și spiridușul bun
dispare-ncet, lăsând în urmă scris,
cu degetul muiat într-un săpun:

„Barde poete, ca să fiu succint,
Așa ți-aș spune, dar … de ce să mint?!…”