Își potrivește haina, ajustându-și gulerul prea larg
cu mișcări neîndemânatice,
ca de copil:
Unde o fi actul acela, pe unde l-oi fi rătăcit?
În casa asta lucrurile se rătăcesc de la sine,
nu e necesar să le urnești din loc, nu trebuie să pui umărul,
totul merge așa, la vale, la deal, la stânga, la dreapta
și nu le mai vezi pentru o vreme ca și cum,
pentru un timp, aș pierde abilitatea de a-mi folosi văzul
și merg, o dată cu lucrurile, luat prin surprindere,
în toate direcțiile și... dar există oare o mie de direcții,
ca să știu, în geografia asta nefirescă
despre care subiect și despre care predicat
este vorba, cel puțin uneori...

Parcurse o parte din drum
până la peretele de care
își lipi urechea.
Se retrase, șovăind, și
se așează pe resturile unui scaun de lemn:
Doamnă Lednai, sunteți acasă,
ca de obicei,
așa cum faceți în fiecare duminică?
N-a mai venit, nu-i așa? O fi rătăcit și azi
drumurile acestea înfundate,
pătrunse de toanele imprevizibile ale toamnei,
cu noroi și pietre desprinse din cenușa drumului.
Continuă cu aceeași voce răgușită:
- Nu răspundeți, doamnă Lednai?
Am ales ceva, o mică atenție, m-aș bucura să vă placă
și asta pentru că am ales cu grijă, cu multă grijă, să știți!
Și apoi, am ales acest moment din mai multe motive.
Am să vă explic când veți considera,
când veți avea o jumătate de oră doar a dumneavoastră.
Sau poate am spus prea mult,
o jumătate de oră e un lux, cel puțin deocamdată.
De-a lungul peretelui gol umbra i se alungise nefiresc de slabă
și deformată.
- Doamnă Lednai, de unde știți când e momentul potrivit?
Vreau să spun: cine anume vă spune, vă garantează
că ceva trebuie făcut, spus, început sau terminat?
E un lucru de care nu am avut întotdeauna habar și s-a întâmplat
să dau buzna peste oameni în toiul celor mai nepotrivite momente.
Așa s-a întâmplat și atunci cu lumânările,
mai țineți minte?
Coșul acela mare, răsturnat în mijlocul străzii
la ora amiezii și toate acele fructe
călcate în picioare de trecători și cai deopotrivă,
știți cum a fost?
Vai, nu bănuiam că va fi atât de dificil
Iar de peste drum, bărbatul acela cu șorț
– un șorț verde, pătat cu apă din vasul de flori –
își lipi atunci o ureche de marginea drumului
și spuse ceva neinteligibil
în vacarmul ce puse stăpânire pe acel colț de piață.
Am știut că se dedica unui gest nefiresc
și, spre surprinderea mea, acel comportament
nu trezi nici un gest din partea celorlalți.
Știți ce fac majoritatea, în momentul în care văd ceva bizar? Cunoașteți momentul?
Trec pur și simplu pe lângă,
dau un mic ocol în cel mai fericit caz și,
bineînțeles, întotdeauna, întorc capul în altă parte.
Da, doamnă Lednai, oamenii vor să vadă altceva
în acest oraș ce poartă, în continuare,
semnele celui mai crunt război purtat vreodată: nepăsarea!
Privi spre ușa masivă, de metal ruginit.
Dincolo de aceasta se auziră pași.
Nu deschide ușa, doamnă Lednai,
pot fi auzit din spatele acestui perete, nu-i așa?
Îmi ascund astfel fața, îmi întorc obrazul
de la numeroasele perechi de ochi ce iscodesc neîncetat,
despicând fiecare colț al camerei
cu priviri înfometate de fiare bolnave,
mirosind a nămol.
Poate ar trebui să încep cu seara aceea,
era atât de târziu încât nu îmi era clar
dacă se făcuse dimineață între timp sau amintirea zilei
precedente îmi mai invada simțurile amorțite.
E cumplit, doamnă, să îți petreci trei zile
în mlaștina aceea, împrumutând de la toate lucrurile
care putrezesc acolo mirosul acela
Of, Doamne, cum mai mirosea întinderea necuprinsă de,
a moarte și a lucruri de care uitasem!
Oasele acelui soldat albeau sub o pojghiță de frunze putrede
de trestie și, pe ici, pe colo, câini sălbăticiți
se hrăneau prin gropi de obuze.
Pe atunci se vorbea despre informatori,
ziarele distribuiau coloane nesfârșite
pe tema marilor cuceriri ale bolnavilor de trădare,
iar acolo, unde mă aflam, totul fierbea mocnit,
revărsându-se până peste genunchii nenorociților de soldați
ce mișunau în spuza de noroi.
Apoi, cu un gest nefiresc într-o lume la fel de nefirească,
am strigat-o de câteva ori, i-am urlat numele
ca și cum ar fi fost copilul meu, în fața unei nenorociri iminente.
Trestiile, mai degrabă umbre, înalte și uscate foșneau previzibil,
cu fiecare adiere de vânt ce venea dinspre orașul dezarmat.
Nu răspunse nimeni, ar fi fost mult prea periculos
și acest aspect putea fi interpretat de ambele părți.
Sunt convins că, la un moment dat,
cineva se gândise la un act de dezertare comun,
că lucrurile puteau să ia o nouă întorsătură și, poate,
chiar din ziua următoare, lumea ar fi început să uite
imaginile aproape ireale ale trecutului apropiat.
A, da, și ar mai fi ceva,
ea purta bluza albastră, primită cândva de la sora ei
și care, mult prea largă îi învelea în întregime picioarele
așa cum sta ghemuită, lângă peretele dinspre biserică și aștepta,
crispată, ca zgomotele acelea să înceteze cât mai curând
pentru a se putea întoarce acasă,
un loc care nu mai exista de ceva vreme
și pe care îl împrumuta de unde se putea.
Apoi mi-a spus să aștept că mă va urma și atunci
i-am urmat gestul de a rămâne lipit de pietrele reci
și stropite cu vegetație în descompunere,
nu înainte de a-i așeza haina mea pe umeri.
Prin ploaia care cernea stropi mărunți un câine fără stăpân
apăru de dincolo de gardul bisericii

Ușa era întredeschisă și, din locul în care se afla,
putea privi un dute-vino continuu,
desfășurat de-a lungul scării din piatră, cândva albă
și toți acești pași, în neorânduiala lor,
îi trezi un sentiment cum că ceva trebuia făcut cât mai repede,
în cea mai mare grabă, iar dincolo,
în spatele metalului ruginit, pe alocuri, al ușii masive,
profiluri de oameni în halate priveau peste toată întinderea aceea
prin spațiul îngust, știrbit în câteva locuri,
al cadrului ușii masive și albul pătat al peretelui.