Omul calcă pe trotuar, cu pași egali, într-un ritm domol. Execuția
pe care am văzut-o era așa, cînd i-au injectat vise otrăvite unui criminal
iar el le-a primit senin, pe îndelete, ca și cum s-ar cunoaște pe sine
și ar avea tot timpul din lume. Nu se grăbea nicăieri, dar cine se
grăbește atunci –. Moartea face universul să pară mai mic.

Trotuarul îi intră prin talpă și-i iese prin orbite. Prin priviri, departe
către capătul străzii, pe deasupra clădirilor și mai departe, în cer.
Pășește cu încredere iar lumea întragă îi pătrunde în vene și
fiecare lucru își face o copie în sîngele lui: strada, magazinele, clădirile
cu ferestre mari, oamenii încîlciți în gînduri. Muștele obosite
după teribila încrîncenare de-a evada din plasa păianjenului,

păianjenul însuși, rege neînsemnat și sclav istoric în propria plasă.
Orice existență se reflectă în el, ca într-o comă în care visezi infinit.
Omul pășește rar iar pașii lui răsună clar și ferm, cum numai un plînset
poate acoperi zgomotul picăturilor de apă într-o sală mare
și-ntunecoasă. Voi știți mai bine acest plîns, fiecare dintre voi
aveți un secret ce face strălucirea să dispară din globuri de sticlă,

din ochii celui drag sau din vopseaua pereților tot mai apropiați
an de an. Nu e nevoie să-mi povestiți cum, una după alta, culorile
s-au stins și numai una s-a așezat peste ochii voștri. Din ea
ați plîns pînă ați simțit că inima nu mai are de ce să se lovească
pe dinăuntru. Nu-mi spuneți, eu însumi am văzut un om

care și-a vizitat venele și-a plîns în ele. Nu-mi spuneți, chiar de curînd
am întîlnit pe cineva care-i striga cîinelui să i se coboare de pe piept
că nu se mai poate ridica. Dar cîinele nu-l auzea, schelălăia încet
și-și cobora lumina din priviri în ochii stăpînului și culoarea ochilor lui
se lupta cu întunericul. Iar omul spunea cîinelui că-i prea greu

și blana lui tot mai neagră, dar cîinele nu-l auzea. Pentru că doar eu
înțeleg limba în care urla omul acela, doar eu aud lumina
rostogolită în găvanele adînci ale ochilor. Și-l vedeți și voi pe omul acesta
cum se oprește în propria față și nu poate trece, cum se opintește
să iasă prin chip și nu poate merge mai departe. Și face cale întoarsă
și nu se grăbește -, că fața e ultima mască și ultimul cer și tot
ce-i dincolo de ea ne face să părem puțin mai mari cînd ne ducem.

Cînd într-un tîrziu cîinele se va ridica, se va scula și omul. Îl vom vedea
cum pășește iar trotuarele, prin aglomerație și vom simți otravă în vene
atunci cînd celalți oameni, clădirile cu fereste mari, cerul, chiar și ploaia,
se reflectă în el. Vom vedea că și imaginea sa are o proiecție înlăuntru,
și execuția de care vă spuneam e acolo. Toate la un loc, într-un singur
tablou. Culoarea ochilor lui împotriva întregii lumi

și lumea împotriva pașilor lui, prin tălpi în picior, apoi mai departe,
pînă în acel tablou în care fiecare culoare e împotriva tuturor. Iar otrava
din vise pătrunde ușor, pînă cînd omul se oprește din mers, se rotește,
și privirea lui seceră, rînd pe rînd, orice-i apare în cale și totul se năruie.
Îl vedeți mai bine acum, cînd trotuarele s-au făcut una cu cerul, oamenii
una cu pămîntul iar el s-a întors împotriva viselor sale și pășește înapoi,

împotriva sa. Cu pași egali, într-un ritm liniștit. Execuția viselor mele
a fost așa, cînd mi-au injectat în ea un om plictisit de propriul imperiu,
sclav în popria plasă, care intră lent în vise, nu se grăbește dar cine s-ar grăbi
în momentele astea, visele fac moartea să pară neconvingătoare,
insuficientă. Și universul ne pare brusc distanța dintre un rug și o rugă.
Doar culoarea ochilor mei i-a rămas împotrivă

cînd pașii s-au opus urmelor și numai un om singur a rămas
împotriva viselor sale. Iar omul acela sunt eu.