furnica aceasta, cât e ea de mică
trage de mine, mă împinge cu capul înainte
mă dă de-a dura,
mă aruncă pe geam ca pe globuri,
zăpadă nu-i, voi cădea pe cuvinte
le voi ucide poate, în virajul cu timpul
voi lăsa o dâră, măcar un semn, măcar o secundă
voi scrie cu degetul pe asfalt,
aici s-a zbătut o pasăre

voi mușca ca pentru ultima oară din măr
cu aceeași gură,
cu a ta
sau poate cu a alteia care plânge calendarul
nescris, voi mușca din asfaltul tocit
ca pe ultima virgulă din sărut
voi așterne un ochi peste alții
te voi aștepta în luntre
cu lumina în gând,
furnici vor cânta, în cor, câte două
câte patru, câte o mie pentru fiecare
consoană ucisă

mă aștern peste umărul tău
mă furișez la hotarul unei clipe
covor de vibrații
și inimi aruncate la coș
și susul aruncat între greieri
și umbra ce cade spre tine abrupt
ca o lună scăldată în trup,
ca o noapte
luminată în palme, potecă a surâsului tău,
cântă cu mine, sânge căzut peste aripi
urlă durerea ascunsă în nimb
vinde-ți lacrimile păstrate în desăgi
lipește-ți buzele pe nisip
și lasă-te pradă somnului
somn