fixând pe creștet
un cerc decupat
din rugina lanțurilor,

mă exfoliază
până la ultimul os.

n-am destul timp
să număr stelele moarte
din ochii tăi,
îmi spune—

iar pielea ta
a devenit suficient de arsă
de soare,
încât nu mai simte
nici măcar
izbirea lacrimilor.

pământul
e prea obosit
ca să mai poată distinge
plânsul
de geamăt,

așa că
dă-mi voie
să-ți fiu mormânt—

aceasta
e unica noastră șansă:

să-l privim liniștiți
pe dumnezeu
scriindu-ți numele
pe fruntea mea,
ca pe un epitaf…