Nu mai e nimic de făcut,
el s-a născut, plânge, țipă, râde, crește mare și grăsuț,
merge la grădiniță, iar într-o bună zi vede venindu-i direct în năsuc
pumnișorul mirosind încă a lapte al băiețelului cu papion
care cântă așa frumos „o, blad flumos!”
și află cum e să-ți tremure buza în sânge.

La școală
tăticul îi smulge cercelul
în prezența băieților și a Dianei
și zile în șir îi atârnă de ureche un cercel din sânge-nchegat.

Într-adevăr, nu mai e nimic de făcut.
Sânge!
Iar sânge, tăticule!