Gelozia, totdeauna speriată, neînduplecată,
perfect vigilentă și chiar furioasă uneori,
are o mie de ochi larg deschiși
care scrutează adânc în toate direcțiile,
văzând prin cețuri dense ori chiar prin bezna cea mai neagră
doar scene otrăvite, fierbinți, răscolitoare,
pe când Iubirea, mult mai blândă,
mai naivă și mai îngăduitoare,
abia vede cu un ochi, sărmana,
privind hipnotizată, prin lentile măritoare,
mereu același și același chip,
până ce-l zărește cum crește
și tot crește luminos, mlădios, scânteietor,
totdeauan perfect,
îmbrăcat în contururi feerice
și irizat în curcubeie cu străluciri amețitoare...

În spatele Iubirii, mai întotdeauna, poți distinge
un suflet ce se simte umplut de altruism și noblețe,
chiar dacă mai 'nainte nu fusese astfel.
Întreaga-i ființă apare îmbrăcată-acum
în platoșe de pietre prețioase izvorâte din lacrimi
întrețesute cu raze străvezii de bucurie și de fericire
ce iau forme de aripi largi cât cerul...
Dar nu mult timp rămân așa,
nu mult,
căci, deseori,
aceste aripi diafane se subțiază și slăbesc,
coborând încet, încet
până ce ating pâmântul cel real...
Și totuși, uneori, aceste aripi se-ntăresc puternic
remodelându-se-n săgeți de foc mărețe
care țâșnesc în sus cu forță,
trecând dincolo de stele!