într-o zi m-am trezit cu umbra lunii în privire
patul era brusc prea mic să încapă
tot sufletul meu
evadase
îl păstram în palme ca pe-o ofrandă

m-am speriat
cum nu se sperie omul în fața morții
sentimentul nou ce încolțea în mine
mă dezgolea și-mi tremurau tălpile
mergeam cu pași mici în formă de sărut

noaptea mă prindea de mână și mă învârtea
îmi șopteai
povestea lumii tale cu ochii larg deschiși
deodată te înălțai deasupra tuturor lucrurilor
se comprimau clădirile parcul întunericul
bătăile inimilor noastre se îmbrățișau

azi fredonez cântecul lor ascuns în trup
înconjurat de amprentele unei iubiri
ce nu poate plânge niciodată.