Ce furtună de nebunie
Ia ființă-n neumblata încăpere
Unde de-atâtea ceasuri nu ți-au pășit străini
Și ce scântei de jale
Þi se-adună în priviri.

Și cartea-i ruptă și nu-ți mai destăinuie poveștile
cu zâne
Și ai atâtea foi de nu mai știi de numere și pagini
Și parcă ai vrea să-ți mai scrii un an, o zi
o lună
Și speranța ți se-adâncește tot mai mult în mlaștini.

Mlaștina plecării ei - tu, singur
Mlaștina diferenței fată de ei - tu, marginalizat
Și mlaștina vocii ce continuă să-ți urle în timpane
că meriți suprimat.


Luciu metalic, îl simți arzând în carne
Și-aștepți să vezi lumini și un tunel
Dar e doar Iad, e tot ce te pândește
Degeaba plângi acum, n-ai cum să fugi de el.


Brusc, îți dorești să-ți fi bătut soarele în ochi...