liniști umpleau cerul decupat de fereastră
chenarul avea la mijloc un orizont îngust
iar dedesubt o mică mare de flori unduiau
li se vedea mai mult corola linsă de vînt
de unde stăteam din pat sunt un leneș știu
că nu-mi place să văd decît o bucată
de realitate căci dacă m-aș ridica și aș merge
ar trebui să văd și oamenii să le ating
cu ochii făptura gîrbovită de viață să le
șterg cu mintea frunțile asudate să le sorb
sîngele ce țîșnește din palmele prea strîns lipite
de muncă

și liniștea mi s-ar face noapte cerul mi s-ar
umple ca un lighean cu apă norii nevărsîndu-se
printr-un soi de gravitație inversă orizontul
m-ar înconjura ca o ceată de haiduci căutînd
să-mi fure nestematele sufletului iar florile
s-ar înverzi de tulpină s-ar face negre
dedesubt ghicindu-li-se rădăcina iar eu
ar trebui să muncesc pe undeva