Și gândul de m-ar ucide peste noapte
în umbra nopților în care eu am plâns,
nu sunt orfan, am lacrimi însângerate
și n-am curajul a privi-n trecut.
Și norii sinceri ce-n văzduh pictează
nimbul mapamondului pierdut,
stau și oftez în umbra timpurilor noastre
și n-am speranța că voi zâmbi tăcut.
Nimeni, sufletu-mi și zarea
nu vor avea final plăcut,
eu singur mă grăbesc în lumea largă
dar n-am habar spre ce mă duc...

Aștept să vină clipa nopții,
aștept bătaia gândului leal,
un gând vlăstar ce-mi tulbură privirea
în noaptea tristă când tu n-apari.
Și-aștept cu ochii îndreptați spre ceruri
privesc peste coline și tu n-apari,
însângerate așteptări, clipe amare,
privesc peste coline când tu n-apari...
Și uit acum în pragul morții,
uit cum tu veneai cu lacrimile-n ochi,
zăcut îngândurat, pomeții-mi roșii
și n-am habar că tu-ai plecat.

Cuprins de patima salbatică,
de nopțile în care am stat ascuns,
am tot fugit de mine însumi,
am tot fugit spre asfințit...
Nu am curaj, nu am nici zile,
nici idei, toate s-au dus,
m-am tot zbătut în aste clipe,
totul am pirdut din ce-am avut.
Clipe în ramă, clipe de veghe
te-am zărit într-un apus,
amurg a fost, amurg să fie
în liniștea ce mi-ai pătruns.

Acum, în valea plângerii și a uitării,
mă-ndrept spre dealul "înverzit" de foc,
alerg și dus mă simt în lume,
în lumea-n care nu mai am loc.
Eu plângând cu lacrimile-n palmă
le sorb amar și mă trezesc,
din veghe, solitudine și amorțeală
mă simt abandonat în trupul meu.
Siguranță, liniște și pace,
la umbra norilor eu stau ascuns,
mai am o clipă, o amintire într-o ramă
un suflet jovial greu de atins...