Atât de nefiresc am intrat în lucruri,
mi se fură zilele pentru fiecare zidire
și-mi răsucește clipele după lumină.
Noapte de noapte pășește prin gânduri femeia
ștergându-și urmele când pleacă.
M-am îmbolnăvit de uitare în gol
alerg pe podiș și-mi caut un alt râu,
să-mi văd iubita oglindită în unde,
o sculptez în piatra unui cuvânt și plec.
Atunci prin păsări mă cheamă pădurea
să-mi ung singurătatea cu rășini
și să îmbrățișez un copac, prieten.
Am deprins darul vorbirii și vederea prin om,
dintr-o dată mi-am recunoscut iubita și am ales-o.
Ea vine spre mine și mă strigă
îmi spune cum a ieșit din lucruri neesențiale,
trebuie s-o smulg din pânza țesută de umbre.
Are chipul văzut în undele acelui râu
pe care am pictat-o în culori calde și-n cuvânt
și sub tablou stă și acum scris
femeia care nu m-a părăsit niciodată.