Un tânăr corb, foaarte isteț
Ce învățase să citească
A tras pe sfor-un nătăfleț,
Pe un cioban cam gură-cască

Furându-i într-o bună zi
Un boț de caș și-apoi fugi.

Vulpoaica, hâtră, mintenaș,
A și pus gând de furăciune
Că și-a dorit boțul de caș
Din pliscul păsării tăciune

Dregându-și vocea și mieros
Rosti spre corbul furăcios:

-O corb frumos, ce minunat
Ar trebui să-ți fie glasul
De-ar fi să-ți fie egalat
Penajul, zborul chiar și pasul.

Încântă-mă numai cu-n tril,
O notădoar, te rog, umil!

Zâmbind, căci pricepu ce vrea
Vicleana vulpe din cărare,
Tânărul corb, cașul punea
Sub aria neagră și mare

Și începu a croncăni
La vulpe, pân-o asurzi

Văzând că planul i-a dat greș
Îl îndemnă, un pic să zboare,
Să-i cadă cașul drept peșcheș
Când va zbura din pom, spre soare.

Și-l îndemnă să ălece-n zbor
Până la cerul fără nor.

Dar corbul era șmecher-foc,
Căci din lectură, pare-mi-se
A învățat căci domnul Cioc
Pe la Fontaine chiar îl citise.

Și-a luat în plisc râvnitul boț
Lăsând mofluz vicleanul hoț.

Văzând atâtea strategii
La corbul știutor de carte
Roșcata înspre corb rosti:
-Să nu pleci , dragă, prea departe

Că focul arde-n vâlvătăi
La pomul unde-s puii tăi.

Atuncea corbul, îngrozit
A scos un țipăt și din gură
Scăpă trofeul mult râvnit
Și vulpea-l prinse drept în gură

Și mestecând, cu glas schimbat
Rosti spre corbul speriat:

Chiar dac-ai citit pân-la sfârșit
Știind de la-nceput povestea
Prea mult cu asta te-ai fălit
Și ai uitat vorbele-acestea

De carte multă, nu-i folos
Când învățatul nu-i mintos!