Îmi spuneam anevoios odată
că sunt singur și-ncruntat,
dar prin prezența-ți feminină,
cu ochii-n ceruri m-ai ridicat.

Îmi spuneam anevoios odată
că-s plecat în lume-nlăcrimat
și-alerg, alerg spre infinituri,
cu gândul amorțit și destrămat.

Îmi spuneam anevoios odată
că nici lacrimi nu mai plâng
dar m-ai făcut să simt tristețea,
amurgul, gânduri din trecut.

Înorat și trist e cerul,
îmi spuneam anevoios privind
și pașii mei se șterg în urma-mi,
dar sunt oare fericit?

Ignorat de mine însumi,
îmi spuneam anevoios privind,
nu-s creat de-aceste vremuri,
sunt născut cu gând trecut.

Îmbujorat, timid și singur,
îmi spuneam anevoios privind,
olginda care-mi reflectează
chipul de bărbat matur plângând.