Voze, ce-ți clătești în soare sărăcia
puținelor tale case, cățărate pe munte
ca oile de spaima torentelor;
și ca un dulăpior cu albituri de in
miroși a levănțică și a sare ca o plasă de pescari;

- în umbra străduțelor tale bate din pinteni cocoșul
arogant; se joacă pe prag
copilul, în spate cu întunericul și răcoarea
bucătăriei unde peste vreascurile tăiate
o bătrână se-apleacă să le-aprindă;
pe costișe se aurește porumbul
sau se-nroșește scorușa; pe pământul
smuls avariției stâncii
se coșcovesc garduri, se sfărâmă
brazdele, crește strâmb și pitic smochinul -

în tine, Voze, mă-ntorc în copilul
ce-am fost, în palidul copil ce căuta
pe jos mere stricate de aruncat
la păsări, împins de obscurul obicei
de a mușca din resturi;
în neobrăzatul ascuns după ușă
ce se bucura să se audă chemat prin casă
de cea care-l născuse
- și care-și frământa în juru-i nevăzut,
mâinile, sărăcuța, și se văieta
că iar s-ar fi dus cu prăjinile la iaz.

După ce a băut din orice fântână
stricată
să nu-l mai caute nimeni prin casa
goală,
ca într-o mamă, în tine să se poată refugia.
Când ochiu-i de bărbat ce-acum rămâne aspru
se-nduioșa la chipurile pământului,
în casa de-atunci unde avea bătută-n cuie
pe prag potcoava de fier
aducătoare de noroc,
păstrează-i deasupra acoperișurilor lucarna
ce soarbe acolo jos azurul
mării și se adapă
la izvorul peren al măslinului,

Voze, nume suav ce se topește
în gură...


[„Voze, che sciacqui al sole la miseria”, în vol. Rimanenze]
(traducere de Marin Mincu)