I
Se așterne seara de iarnă
Cu miros de fripturi în pasaje
Ora 6.
Arsul sfîrșit al zilelor fumegînde
Și acum rafale de ploaie înfășoară-n hîrtie
Resturi soioase
De frunze uscate la picioarele tale
Și ziare de pe terenuri virane;
Rafalele bat
În jaluzelele rupte și în hornuri
Iar la colț de stradă
Un cal singuratic sforăie și dă din picior
Și apoi luminile lămpilor.

II
Dimineața devine conștientă
De izul subțire al berii răsuflate
Pe străzile cu rumeguș pavate
Și de toate picioarele noroite care apasă
Spre standurile cafelei de dimineață.

Cu alte fățărnicii
Pe care timpul le reia
Te poți gîndi la toate mîinile
Care ridică umbre murdare și întunecate
În o mie de camere mobilate.

III
Ai aruncat pătura de pe pat
Și stai întinsă pe spate așteptînd;
Ai ațipit și ai văzut cum noaptea îți dezvăluie
Miile de imagini sordide
Din care sufletul tău este format;
Ele clipesc pe tavan
Si cînd toată lumea s-a întors
Și lumina s-a strecurat printre jaluzele
Si ai auzit rîndunelele în rigole
Ai avut revelația străzii
Căci strada nu prea înțelege;
Stînd singură pe marginea patului, unde
Ai înfășurat hîrtiile din părul tău,
Ori ți-ai apucat tălpile de la picioare
În palmele mîinilor tale murdare.

IV
Sufletul ei s-a întins strîns peste cerul
Care se pierde în spatele unui bloc din marile orașe,
Sau este călcat de tălpi insistente
La ora 4 și la 5 și la 6;
Și degete scurte și pătrățoase umplînd pipe
Și ziare de seară și ochi
Avînd anumite certitudini,
Conștiința străzii înnegrite
Nerăbdătoare să controleze totul.

Îmi dau un impuls gîndurile care se încrețesc
În jurul acestor imagini, și se agață:
Noțiunea unui lucru infinit de ușor
Infinit de suferind.

Șterge-te cu mîna la gură și rîzi;
Lumea se învîrte în jurul ei ca femeile antice
Care adunau vreascuri pe pămîntul arid.