O piatră lăsată de timp,
Într-o vatră de pământ
Sub picăturile ploilor curgând
Ani, la rând
Și a iernilor cu geruri, surate crăpând
Mereu spălând-o,
Curată făcând-o
Iar pământul, tot încercând,
S-o acopere, s-o înghită,
Până-ntr-o zi,
Când un om o descoperă.
O privește îndelung, cum stă nemișcată
Ca și cum ar fi culcată
Și deodată, cu ochii minții vede:
În miezul pietrei ascuns,
Un cap de copil adormit,
Care puțin l-a uimit!
Atunci, încet și cu răbdare
El, cu a sa daltă, a pătruns
În piatra întâlnită și a scos;
Acel cap de copil, adormit
Care semăna cu capul copilului
De puțin timp, născut,
Și al cărui trup a rămas ascuns,
În ei cei doi:
El, bărbatul,
Și ea
Femeia, necunoscută.

19 februarie 2011