Prieteni, m-ați întrebat cum
m-aș putea rătăci într-un viitor
mai diminuat decât prezentul, mai
antipatic decât trecutul și mai
prezent decât prezentul.

Poate că acest lucru îmi este inefabil
în speranță, în nefericita speranță a mea.
Poate că acest gând, această stare
de rău, de bine, poate fi o fericire,
o jovialitate strâmbă pe care o zăresc pal.

Nu am cuvinte să mă închin, stare și adăpost.
Nu am vremuri și visuri de război ciudate.
Nu vreau soare și căldura, vreau doar ploi,
tristeți și ură. Vreau amurg, Noiembrie
și pamânt, piatră, sânge, lacrimă și gând.

M-aș transforma în viitor să simt acele cântece variate,
acele cântece ale amurgului, ale tristeții
și ale tuturor simțurilor adâncite în mine.
Am fost cel mai puternic dialog pe care l-am
purtat cu mine însumi, cu propria-mi ființă.

Nu există nimic mai dificil decât propriu-mi gând,
propria-mi identitate. Adeseori îmi spun că sunt
un calvar, un nimic, un nimic zărit, atins.
Contemplarea propriei mele inimi îmi este un fapt
profund, emoționant și tulburător mie.