Câtă tristețe îmi poate oferi acest Bach,
melancolie, lacrimi și gânduri.
Cât de mult mor odată cu aceste armonii
pe care le-a elaborat, cât de mult...

În ochii mei plouă, plouă deși afară
e atât de limpede și senin.
Eu zăresc doar ploi, toamnă, noroi
și acel văzduh pe care eu nu-l pot uita.

Un văzduh sângeriu care plânge în amurg,
cu nori pe care-i pot cuprinde în brațele mele.
Un vâzduh pe care îl privesc cu ochii umezi,
cu gândul îndreptat spre o furtună interioară.

Genune în cântecul tău, abis și disperare.
Toate îmi sunt atât de prezente în mine,
atât de cald le pot percepe, înțelege...
Unde îmi va fi limita ascultării mele?

Trăiesc vremuri mizantropice, vremuri
care nu-mi alină sufletul, inima și gândul.
Trăiesc vremuri plumburii, sângerii
și toate aceste gânduri îmi aparțin.

M-aș întoarce în trecut, în trecutul tău
și nu mi-aș lamenta zilele să revin pe acest tărâm.
Aici sunt lacrimi, cretinism...
Deșertul meu a dispărut odată cu "Cantată"!