Când m-am lăsat în cotul stâng, fereastră
cu genele obloane peste timp,
s-a smuls din pieptu-mi pasărea măiastră,
călătorind spre vechiul anotimp
în care tu erai… povestea noastră
iar eu, mereu, un… contratimp.

Mi se-nrădăcinase-n glie zborul
cu pași de lut târându-mă prin vremi,
demult schimbasem piesa și decorul
dar te-auzeam prin gânduri cum mă chemi,
cu brațe aripi să-mi redai fiorul,
să mă înalți și-apoi să mă blestemi.