de ce bărbații au țâțe
mi-e dor de pablo neruda
grădinarul

se răstoarnă călimara iar din pețitul zilei purpura pune cătușe unui gîndac

mi-e rușine când oamenii sunt înalți doar pe hârtie otrăvită săgeata unui cuvânt țintește
apoi se ascunde în umbra gândului U

mi-aș cumpăra o pătură să acopăr frigul ce vine
hoitul se furișează în inimă dând de pomană mâini
nimic rotund absolut nu doar o salvare gonind spre pântecul acestor distanțe un fel de atelier poezie.ro

copii de opt-nouă ani înjurând de morți glasul unei planete încetinind sunetul cu octave cu mărăcini din desișul acestei țări patroni de ziare indivizi cu blog care ucid pe un perete iar pe celălalt desenează cruci răsturnate asistente cu seringi pregătind scriitori cu rangul gonflabil mișei lichele cu inima-n pungă de plastic pregătiți să o vândă primului mort din sicriul deschis de viteza luminii niște fugari care put purșisimplu neputința cu botul căscat


premianți mincinoși iată statuia
modelul plătit plicul speranței rupt pe la colțuri poștașul curios
o lumină ieșind pe ascuns dintre rânduri

România