Când viața ți se sparge în mii de piese disparate,
Și simți cum totul se preschimbă în unde pretutindeni divizate,
Atunci, probabil, că ți-ai atins menirea,
Văzând cum totul echivalează cu iubirea.

Iubirea e o forță ce nu o poți contesta,
Ea animă însăși viața, nemurirea ta,
Însă, alături de iubirea cea ubicuă,
Există, tot de-a pururi, o forță aflată în contrast,
Aceasta-i ura, bastarda ei barocă,
O forță brută, ce se îmbracă-n mare fast,
Și ce distruge lumea, un crud iconoclast!

Însă antagonismul lor ne este necesar,
Așa cum nici măcar ura nu poate fi doar în zadar,
Antiologie arhetipală extrapolată în natural,
Devine astfel antitetica sistemului cel bipolar!

Și cum estetica urâtului relevă pictural
Frumosul, făcându-l să sclipească-n fundalul sepulcral,
Și cum estetica urâtului evidențiază în versuri noi
Frumosul sentimentelor crescute-n harul celor doi,
La fel și ura, ca sentiment atavic, visceral,
Exprimă tensiunea cea mai veche a omului ancestral,
Un sentiment la fel de antic ca și iubirea-i contrastantă
Și care, dimpreună cu aceasta, descrie viață toată.

Iar, astfel, prin gândirea țelului comun,
Iubirea și cu ura în cicluri se conjugă,
Nedespărțindu-se din veacul cel străbun,
Moșind mereu natura în cumplita-i fugă.