la fereastra dinspre orașul învăluit în perdele prăfoase
țes gânduri despre pădurea
pe care timpul o durează în jurul unui copac

în pădurile mele
penelopa își țese pânza
fidelă
precum pământul e devotat morților
pe care nu-i mai înapoiază

păsări neliniștite croncănesc
o ciugulesc înfometate
ar geme
dar cine știe ce alte dureri ar trezi amarnica-i tânguire

ulii se reped în labirintul întunecat
li se înfig ghearele în zid
i se înăbușă chemarea
se acoperă drumul
e vaier

din numele care a devenit cuib
pentru toate păsările adăpostite în ea
a rodit copacul așteptării
care crește
urmărindu-și umbra

ziua se stinge alene
umbre de aripi
se preling peste umbra copacului
noaptea coboară în rămuriș

sărmana ei ruină
deșiră pânza
și ascultă strigătul păsărilor hulpave
așteptând ca dimineața
să le tocească ghearele