I

Dacă zăpezile florilor ni s-or cerni vreodată
În amurguri de clape adâncite
Ca ochii defuncți în orbite,
Vom recunoaște amintirea de amară sonată.

II

Când mâna ta e stinsul val pe țărmul frunții mele
Și ochii grei par golfuri pustii cu ape-nchise,
Sunt dăruit oceanului cu florele de vise,
Scafandru palid ce desprinde scoica dintre stele.

Apoi târziu, iluminat, ca-n fericire nouă
Când dintr-un murmur de vâltori, tremurător reviu,
Eu nu-ți aduc cântând marin, coraliul sângeriu,
Ci perle transparente în privirile-amândouă.

III

Cu gingășii de fecundare păsuiești floarea sensitivă
În vasul gravat otoman.
Trupurile, două țări de sete
Îngenunchează lângă șipotul reîntoarcerii.
Tristețea de om fără nimeni,
O-ngădui lângă tine, o stingi cu ochii.
Pe clavir plutesc pescărușii clapelor,
Oglinda ne-ngână buzele,
Alăturate caicuri în iarna eternă a luminii.
Privește,
Departe, perdelele sărace sunt papyrus
Pe care ne-am înscris viața dublă.
Neasemănată păgână
E ora liniștei
Și seara în tablouri sapă grote.
Suflarea ta să-mi fie briză,
Și brațele o spumă de voiaj.

IV

Când suflul tău nu mai dogoare
Pe câmpul boreal de coală
Ca-n scandinave brume, în țigare
Absența e o elfă goală.

În flori un spațiu clar îți cheamă
Pal inelar, arcușul viu,
Să-i recobori întâia gamă
Ascensiunea, eu, cum știu.

V

Pătrunde-vor, iubito, suflările de nord
Prin neauzita orgă a tristeților din mine,
Și vor flutura prin vremuri după tine
Jerbele suspinelor, un trecut acord.

VI

Dăruie-mi tu moartea amurgului văratec
La capătul cetății în care te-am iubit,
Unde părea o lebădă-n somn clavirul colbăit
Și patul misterelor crepuscul de jăratec.

Cu vestmânt albastru vâslind lumina
Drumuri fără umbre mi te vor aduce.
Atunci, din bolta ochilor de seară
Vor cădea parfumuri, pecețile sărutului,
Cerească sufocare,
Să te visez în eternitatea lutului.