E iarna bolovan cu gust de fier
rămas în gura vremii ca o coasă
ce taie calea mamei către casă
ori cade-n cârca ei, braconier.

Pe tata îl trântește, mofturoasă
de toți pereții grajdului stingher
și-l prinde ghemuit într-un ungher
cu mâinile sucite de vântoasă.

Trec rar de-acum prin vale, de oriunde
mă-nchin mereu cu sufletul uscat
și strâng oglinzi, că neaua îi ascunde,

iar în curând întinsul nostru hat
va fi tot alb și nu voi ști de unde
oricare dintre ei a răsuflat.