Timpul își pierdea din farmec
și lacrimile-i curgeau indubitabil
în propria lor esență. Seara,
atunci când pustiul e pustiu

și vântul e vânt și singurătatea
e doar o pată, o urmă lăsată
în urma unei dâre de lacrimi
și nimic din tot ce e, defapt nu e...

Cu ramurile îndesate în poală
și cu mâinile înjunghiate de scoarța
cedrului, timpul își astupa deșteptarea,
realitatea și seva propriu-i gând.

Dincolo de lacrimi există suferință,
relitate și neantul unui copil solitar,
suferința unei mame și urma lacrimilor
din pomeții unui tată înebunit de gând...