Stau cu o sticlă de bere în față la o măsuță de culoare verde precum firul ierbii.
Din când în când se aciuiesc pe suprafața ei vrăbi care îmi ciugulesc surplusul și nimicul.
Mintea mea este îmbâcsită de fata verde și mă simt singur ca un câine vagabond.
Îmbin în memorie mozaicuri imaginative, formând o arhitectură fantasmagonică a trupului ei.
Îmi aprind o țigară și îmi aduc aminte, când eram copil, am dat foc unei păpuși a suruorii mele.
Regretele de atunci m-au urmat până azi, transformându-se în lilieci.
De zece zile stau la masa verde, înnebunesc de singurătate și vreau să scriu și nici o fată verde nu a venit să mă ajute.
Privesc prin plasa dorințelor, poate va veni.