Pot plictisi chiar marile hoteluri,
Covoarele și mobilele stil,
Prânzul bogat compus din zece feluri
Și băile cu-oglinzi și email;

Maseurul negru, camerista roză
Și chelnerii-impozanți și teatrali.
Ușoara înserărilor nevroză,
Portarii deghizați în amirali;

Orașele cu tainice foburguri
În care-oricât ai sta rămâi străin;
Târzii amiezi topindu-se-n amurguri
Cu-același fastuos și searbăd spleen;

Și lâncedele, vagi croaziere,
Domesticele mări brăzdând hai-hui,
Pot plictisi, căci sațiul e-n plăcere;
De-ar fi pe-ales, m-aș vrea în Rapanui!

Pe-un timp, statornicind acolo vatră,
Aș prețui după prea bunu-mi plac
Tovărășia monștrilor de piatră
Mai mult decât pe-a domnilor în frac.

Și păstorind o capră cam lălâie
Printre încremeniții, gravi coloși,
Mi-aș obloji rănitele-mi călcâie
Sau aș ciopli mici chipuri de strămoși.

În după-amiezele prelungi și goale,
Dacă mi-ar da singurătatea ghes,
Aș sta cu băștinașii la taclale,
Cu gesturi largi făcându-mă-nțeles.

Și-apoi, mulgându-mi capra aș bea lapte
Din nou sub cerul serii singur cuc.
Și aș dormi ne'ntors întreaga noapte
Visând un vis albastru și năuc.

Și-așa în pace... Dincolo în lume
Ce de schimbări, ce vrajbe și ce chin,
Ce încordări, ce zgomot, ce de glume,
Ce cantități de nobil, searbăd spleen!

În Rapanui un om de piatră-ascunde
În marea lui ureche-adâncul somn
Al timpului ce-n altă parte-oriunde
E-al vrerilor lumești tiranic domn.

Iar duhul lui sălbatic e departe
Și bântuie cu fulgerele lui
Terestra fericire pân'la moarte.
Odihna lui e-acolo-n Rapanui!