Ploua si-i vant,
si noaptea-i mai rece ca niciodata,
singur si plans pe o banca suspin
inconjurat de frica, de tipete lungi.

Cimitirul freamata de zgomot,
miroase a moarte pamantul,
ma aplec sa ascult pe-un mormant,
simfonia a noua de Beethoven.

In zbor se aud pasarile mortii,
cum isi falfaie aripile negre,
si-mi poarta cu ele visele,
departe, tot mai departe.

O lacrima mai am, o singura coarda,
la vioara veche sa plang nu am chef,
adorm in frigul noptii si simt,
cum ma sting.