Azi m-a atins ecoul tău, iubite,
și alergai cu geana să-l ating
să mai rețin petalele grăbite
căci clipele cu ruginiu mă ning.

Însă s-a stins vocala cea din urmă,
încerc să strig, însă răspunsu-i mut.
Din nou lumina-n pleoapă mi se curmă-
a fost ecou sau doru-mi a gemut?

Îmi ticăie tăcerea-ți în timpane
să nu aud un nou final de zi
și scîncetul chemărilor orfane
din vis ce prinde a se desfrunzi.

Rămîn din nou la capăt de-așteptare,
chiar de-ai să treci și azi fără ecou
voi căuta silabe solitare-
pentru singurătatea-mi un sacou.

Să-ncerc s-ascund durerea goliciunii
de nesperanța ce m-a despuiat
turnîndu-te pe rana rugăciunii
cu neecou în patu-mi furișat.