cu tobi nu am atins niciodată cerul cu fruntea
și nici pământul cu tălpile mascate

stăm la același balcon de la 15
ne bem cafelele și ne fumăm ultimele foi ale acestei zile
cu capul afară

de mult vrem să ne plimbăm cu trenul
prin mulțimea așezată în două linii paralele
(și cum spunea profesoara de matematică
oricât nu le-am continua
ele n-o să se întâlnească niciodată)
și cine vrea să plâng pentru sfârșit
toți
de sub cupola infinitului

în dormitor moartea geme sub cearșaf
și-l cheamă pe tobi
ea îl iubește pe câinele meu
numai el îi latră o bucurie întreagă
eu nu am talent
și nici accent

mă îndeamnă să spargem veceul
și să deschidem ferestrele

jos se așteaptă aceleași ploi
în culori săptămânale
înfipte până la genunchi în beton

viața se pierde undeva
în întunericul de jumătate de metru