sufletul pâlpâie iepure negru
dinspre colina cu amintiri
pe care o calcă umed amurgul
nu ești tu în portretul
din care se scurg firișoare de sânge
și-i limpezesc ierbii fața
într-o pădure de orbi tu vezi
și-nțelegi cum se sapă mormintele
în fiece zi
cum se-nghesuie să își ofere numele
ori tăcerea albă și crâncenă vii
vin voci de departe
strigă așteptările
se-neacă pământul în bucurii
cotropitoare rămâne viața
și viitorul
ascuns în ceasuri încă neinventate

da
viețile noastre sunt marele semn
că încă-i posibil orice dezastru
dar și că norii cu priviri străvezii
ne însoțesc fericirile des repetate
până la marginea văii de ger
unde se-ntunecă omul și vântul