sunt atâția plămâni în visele mele
stau deasupra
ca niște nori
ca niște căței de jucărie cărora le-au ieșit afară
mațele de pluș

în jur se ridică mereu o tornadă
mă simt ca într-un deja-vu
același om desenat de un copil
pe o planșă mare pe care a lipit frunze adunate din parc cu mâinile părinților

dar toate acestea durează până vine ea
și mă sărută pe frunte
(ea zice despre ea că frige de atâta rece
regina de gheață a întinderilor fierbinți
fiecare gest tandru trebuie să aibe o semnificație profană
deci îmi spune că nu mă sărută pe frunte
că ea doar bea apă din fântână
sau dresează un cal
depinde dacă se vede luna)

după asta mă trezesc
găsesc soarele pe cer de parcă nici nu ar fi apus
pe masă o foaie cu un poem pe care l-am scris în somn
îl citesc mult timp încât mă întreb cum de ce nu se întunecă afară

este despre viața ei din perioada prenatală în care se juca pe la tâmplele mamei
despre perioadele din viață în care a intrat în fața la primit lacrimi
lacrimi pline de lighioane

apoi poezia vorbește despre mine
despre ursitoarele care îmi coseau trupul
de trupul mamei cu ace lungi
de perioadele în care suferind din dragoste
îmi venea să îmi vomit inima
să arăt lumii cât e de urâtă
să nu se mai uite la filme siropoase
să vină lângă mine cu o lingură de lemn

poemul se închide cu
/a fost odată/ chiar așa se închide
ceea ce mă
revoltă
asta înseamnă să mai dorm și diseară
dar totul
totul este o ruletă rusească
mâna deja îm transpiră pe mânerul pistolului

mă privesc în oglinda din palmă
dar nu văd nici un chip

atunci
mă trezesc de-a binelea confund pentru câteva clipe
cănile de pe masă cu pietrele de la stonehenge
gândul la ea îmi vine cuminte ca un animal de casă
așteptând să îi dau de mâncare

și tot așa