De ce te-ntorci, duioasă rândunică,
din țara-n care-i veșnic Mai?
Cu ce-a păcătuit făptura-ți mică?
Ce străji de foc în urma-ți se ridică?
Ce zei te-au izgonit din rai?

Ai tulburat cu veselele-ți chiote
ale răpușilor tihnite liote,
ori necuprinsul ai cercat să-l măsuri
cu miazanoaptecele tale pasuri?

Nu-ți jinduiesc, prietina, norocul
de-a fi putut aievea să-ți dezmierzi
râvna și-aripa, cântecul și ciocul
în apa lacurilor pururi verzi –
dar mă întreb, cum de-ai găsit mijlocul
să-ți afli paradisul - și să-l pierzi?!

- Nu știi, poete, ce plictis
E să trăiești în paradis,
s-adormi în vis, să te trezești în vis,
în cercu-nchis
și dinainte scris!
Din zori în zori, același aer cald,
din zări in zări, nisipul fără-un fald,
și-n depărtări, deșertul de smarald al mării...

Să zbori, să zbori – și zborul tău rotund,
fără chenar și fără fund,
să-ți pară o icoană a nemișcării,
când umbra răstignită pe nisip
își zugrăvește chinuitul chip
ca pe o stearpă fâlfâire de stindarde
adânc înfipte-n duna care arde...

Atunci-atunci cazi pradă deznădejdii
Și-ajungi să cauți o oază de primejdii:
un nor ce trece peste fruntea bolții
- mai pură după ce se despresoară –
un fulger care-o sfâșie cu colții
- dar, prăvălindu-se, o și măsoară!

Nu! Rai și iad sunt una, sunt totuna,
când porți în pieptul viu un suflet mort,
cum una sunt seninul și furtuna,
când nu te-așteaptă-n zare nici un port.

Și-ntregul cer o strâmtă colivie,
când nu îl poți lărgi cu-aripa ta,
purtând din țărm în țărm solia vie,
vestind că primavara va să vie,
trezind ecoul care-o aștepta!

În zbor pieptiș m-a săgetat popasul,
tăcerea mi-a rodit un cânt mai cald...
Mi-am regăsit aripele și glasul
mlădii-n oglinda mării de smarald,
în tândărita mare de smarald,
în frământata mare de smarald.

și ma întorc... Pentru a mia oare
Acum – aici – Acasă – în vâltoare!