Vocea din telefon, de-acum câteva săptămâni, semăna cu-a ta:
cum că aș face bine să mai dau pe-acasă
și să văd ce mai fac părinții, rudele că nu se știe niciodată.
Am râs simțindu-mă aproape nemuritor
pentru că îmbătrânesc (nu știu de unde) greu
și asta se răsfrânge asupra celor pe care-i iubesc
mai mult decât asupra mea.
Totuși de curând a murit un unchi de-al nostru, de fapt,
frate de-al tatei, unul dintre cei mai apropiați,
s-a spânzurat sub un copac mai tânăr decât cel sub care se născuse.
Mi se pare minunat că acum dansez și cânt de parc-am uitat totul,
știind că tradiția se va supăra foarte pe mine
nemailăsându-se pe mâna mea oricât de mult aș vrea s-o mai învăț.
Ce să fac? Acolo unde este el trebuie să-i fie măcinarea ușoară,
să uite ce-a făcut, trebuie ca sufletul să simtă cele refuzate în acel corp
și chiar acum mișcă, așa măcinat cum a-nceput să fie,
și-i joacă picioarele ca-n tinerețe,
și pozează prin stațiuni rânjind pe lângă urși nici vii nici morți,
de sub blănuri de ciobani, fără vreun gând rău
doar cu acela de-a-și lăsa nepoții să-i fure instantaneele
cu riduri de expresie pe-un viitor chip.
Câteodată am în mine toate vârstele sale.