Pentru că n-au cunoscut drama conștiinței,
prietenii mei sunt niște naivi
când doamna mea profesoară de limba română
ne arăta cum zboară vulturii pe cerul înghețat
eu desenam locul în care se vor odihni vulturii
iar iubita mea copia la extemporalul despre nemurire
și cel mai bun prieten al meu se pregătea să moară
ca și cum ar fi dus mesenilor o halbă de bere la masa tăcerii
lecția despre nemurire am învățat-o de la vulturul cu o mie de aripi
păscut de prietenul meu mai ales iarna
când marile friguri ale inimii declanșau războaie inter pares
dintre neiubiți în alte timpuri
de aceea între două războaie Achile dormea liniștit
parcă-l văd și acum: stelele mor, eroii niciodată
după război, într-o zi, am căzut la pat grav bolnav
stam întins pe patul lui procust
atât de tare se deformase realul încât nu mai încăpea în oraș
și nici în mările și oceanele unde sirene cu sânii de aur
fecundau alte emisfere ale dragostei și ale neputinței de a fi
apoi iarăși prietenul meu s-a ridicat de pe rugurile
arzând ca-n evul mediu vrăjitoarele
al căror spirit ne urmează
ca o umbră a fericirii dobândite prin iluzie alchimică
m-am ridicat din patul lui procust și i-am deschis ușa
pe care a intrat ca-ntr-un poem ermetic
vopsită în culorile indianului din romanele copilăriei
mi-a lăsat tolba cu săgeți nemuritoare
îl numeam prietenul meu dar nu știam cine este.
Pentru că era foarte obosit și se pregătea să moară
s-a–ntins și el în patul lui procust
am cutezat să-l întreb totuși:
dar tu cine ești?
−eu sunt imperiul rus
cheamă-ți vulturii și vezi
ce poți să mai faci la o adică
am mai auzit în vreme ce vulturii imperiali
ieșeau din poemul ermetic
(3 iunie 2010)