Nebun, sălbatic, fără frâu,
Prin arătură și prin grâu,
Peste livezi, peste câmpii,
Sărind bariere și hotare
Și șanțuri largi și garduri vii,
Fugea un cal, fugea mai tare
Ca vântul prin pustii.
Sub el pământul tremura
Și orice piatră scăpăra
Scânteietor,
Dar el, în vraja unei ținte
Pe care nimeni n-o vedea,
Fugea, fugea-nainte,
Mai iute, tot mereu mai iute,
Părând că-n aprigul lui zbor
Îl poartă aripi nevăzute;
Dar în fantasticu-i transport,
Frângându-și gâtul, cade mort.
Atunci măgarul ce venea
Pe drum încet, împovărat,
Cu pasul rar și măsurat
A exclamat: Ce animal!
Și-a râs c-un râs spiritual
Ca râsul oricărui măgar adevărat.
Și râsul lui parcă zicea:
Eu bănuiam de la-nceput!
Ce s-a-ntâmplat i se cuvine;
De ce n-a mers și el ca mine
La pas… pe drumul cel bătut.