când mă aplec asupra foii albe
e ca și cum dintr-o dată mi-aș pune pe față o mască cu oxigen

geamurile se deschid singure, neuronii își revin
fumul intră înapoi în plămâni, musafirii se întorc
cana de cafea spartă se reface pe noptieră
într-o călătorie prenatală unde lichidul amniotic
e la fel ca pagina nescrisă dau din picioare în voie

mă bălăcesc îmbrăcată în piele, dezbrăcată de tine
pun oasele la uscat, șterg praful, martori care relatează
fapte, dau interviuri, carevasăzică asta este ușa

singurătatea este singurul organ tactil
dacă pui mâna pe primejdia asta poate afli
numele poetului
numele poetului

și-o mie de oglinzi de-aș avea tot aș fi un om singur

medicul va tăcea, mai întâi va găsi o cameră cu jucării
da, camera din copilărie, este neatinsă
stă și acum în mine, albă, curată, cu geamurile deschise
neuronii își revin, fumul întră înapoi în țigară
musafirii se întorc, cana de cafea spartă se reface pe noptieră

pentru o clipă era să pună un diagnostic greșit
inflamația însă se extindea văzând cu ochii
chiar acolo pe patul de spital, până s-a prelins pe cearceaf
pe gresia verde, umedă

....

toate barurile pe unde am fost s-au închis
anticariatul cu hărți olandeze medievale nu mai este nici el
cerșetorul de cafea în pahar de plastic s-a mutat
până și stația de autobuz este în alt loc
țigări ca ale tale nu se mai găsesc
nici iarba sub tâmple nu mai crește la fel
pe unde încerc să te caut dau doar de afișe cu „renovare”
aș căuta un loc care să-mi amintească de tine
au trecut atâția ani și plâng pe bordura asta crăpată de sete
banca nu mai este acolo unde o știam
parcă sunt într-un film horror
cineva vrea să șteragă cu buretele
praful de creată este din ce în ce mai dens
tu nu mai suni
nu mai îmi scrii
un fel de sinucidere lașă
murim, iubitule, murim