Povestesc că într-o vreme, dar nu să știe-n ce ani,
Că-ntr-un oraș oarecare ar fi fost niște golani,
Vagabonți, crai, haimanale, ș-alt orcum vreți să-i numiți,
Oameni fără căpătîie, șarlatani neprocopsiți;
Era de acela carii părinții că îi iubesc
Îi țin tot pe lîngă dînșii și la pieptul mumii cresc,
Lăsîndu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ștrengari,
Ș-ajung în cele din urmă desfrînaților stegari;
Că în loc să se apuce de negoț sau meșteșug,
Ei p-alți asemeni cu dînșii găsind fac prieteșug
Și apuc prin mahalele împreună înhăitați,
Umblă, miroasă pe uliți ca niște învierșunați;
Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
Dau, pînă numai în piele și în camașă se las;
Apoi rămîind goi pușcă, or măcar și îmbrăcați,
Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvățați,
Or se apuc de hoție, or de înșelătorii,
Șî-n cele din urmă intră în ocne și pușcării.

De asfel de caractere era ș-acești trei golani,
Marțafoi porniți spre rele și de față hoțomani,
A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
Care, precum ni să pare, nu strică ca să o știm;
Că vom vedea-n haine bune niște oameni îmbrăcați
Umblînd cu meșteșugire ș-înșelînd lume prin piaț.
Într-o zi ei se adună ș-încep a se întreba
Cum și ce fel să înșele acum iar pe cineva.
Așa zise din ei unul: — Eu de pește îngrijesc.
Al doilea zise iarăși: — Și eu untdelemn găsesc.
Iar al treilea răspunse: — Dacă este așa dar,
Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.

— Dar pentru vin ce vom face? întrebă unul din ei.
— N-ai grije, — răspunse altul — îți găsesc cît vrei să bei.

Deci plecînd cel pentru pîine și trei parale avînd,
Merge la brutar cu ele și le dă-n mîna-i zicînd:

— Poftim aceste parale, datoria să-ți plătesc,

Și pentru că avui credet îți prea foarte mulțămesc.
Întrebă brutarul: — Ce fel? dator cînd îmi rămăseși?

— Nu știi, alaltăieri, — zise — o pîine cînd îmi dedeși

Ș-asupră-mi neavînd parale de tot să ți-o plătesc,
Þ-am zis mîine sau poimîine cusurul ți-l împlinesc?
Brutarul se gîndi-n sine: — Ce știu, poate i-oi fi dat,
Și precum se vede treaba nu țiu minte, am uitat;
Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.

După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
Și puțin încoaci-încolo după ce se învîrti,
Veni la brutarul iarăși, se făcu a cumpăra,
Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
Zise către dînsul: — Frate! eu azi cu grabă plecînd,
Am uitat pe masă punga, niște socoteli făcînd,
Ci te rog iarăși fă bine ș-îmi dă în credet trei pîini,
Și mîine de dimineață îți dau paralele-n mîini.

— Bucuros, — zise brutarul — mă-ncrez la un om cinstit,

Că văz ceea ce uitasem ai venit și mi-ai plătit.
Așa brutarul se-nșală c-uneltitul meșteșug,
Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleșug.

Cel cu undelemnul iară, un mare ulcior luînd
Și pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
Și poruncește să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeț
În întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preț.

— Prețul — răspunse băcanul — chiar să știi și singur poți,

Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toți.

— Trei lei? — acesta îi zise — toarnă-l înapoi, nu-l iau,

Cu așa preț niciodată n-am cumpărat, nici nu-ți dau;
Îți dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.

— Nu poci mai jos, — îi răspunse — mai bine-napoi îl pui.

Și zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
De necaz multe zicîndu-i, înapoi în chiup l-a pus;
Atuncea înșelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
Și, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.

Al treilea, ca și ceilalți, în pescărie mergînd
Și la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
După ce-l cîntări, zise: — Acum să faci bine dar
Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i și plătesc,
Fiindcă n-am bani la mine atîția cîți trebuiesc.
Pescarul „bucuros“ zise și îi dete un fecior,
Spuind cîți lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
Luînd peștele feciorul ș-abia ducîndu-l de greu,
Merge după el în curtea unuia arhiereu
Și aci-ntr-un loc oprindu-l, îi zise: — Stăi puțintel
Să mă duc să spui în casă cîți bani să-ți dea pentru el.
Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
Și zise: — Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
Să-ți facă pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citești,
Că prea mult se bîntuiește de supărări diavolești;
Alte răutăți nu face, nici nu dă cu bolovani,
Ci tot vorbește de pește și să ceartă, cere bani.
Îi zise arhiereul: — Unde e? Adu-l aici,
Și sluga mea ca să-l ție să vie-n casă să-i zici.

Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
Ș-îndată: — Părinte! — zise — hai mai curînd de-mi dați bani,
Că n-o să stau eu aicea să vă aștept zece ani!
Þ-a spus peștele cît face? Este tocma opt oca,
Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mișca.
Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
Și chemînd doi inși îndată, iau cu sila, jos îl pun,
Cere-n grab un molitfelnic și începe a-i citi,
Iar pescarul striga tare peștele a i-l plăti;
Pe care, neascultîndu-l, îl ținură jos mereu,
Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
Apoi afară scoțîndu-l, el iar bani cerînd striga,
Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
Și spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.

Iar acel-, amăgitorul, luînd peștele porni
Și mergînd cît mai în grabă cu ceilalți se întîlni,
Sfătuiră împreună cum și ce fel a-l găti
Și vreun meșteșug iarăși pentru vin a unelti.
Așa cu toții deodată la un cîrciumar mergînd
Îi deteră în mînă toate, învățîndu-l și zicînd
Crapul să-l curețe bine, să-l cresteze frumușel,
Să-i puie piper și sare, ș-untdelemnul peste el,
Și cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinișor,
Și că ei ceva prin piață pînă se vor învîrti,
O să vie să mănînce, după ce să va găti.

După ce dar s-a fript crapul, cîteșitrei s-au adunat
Și au șezut în odaie la un chef îndelungat:
Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
Și cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
Stăpînul, dînd socoteala unui băiat ce-l avea,
Îl trimise în odaie zicînd atîți lei să dea.
Dînd băiatul socoteala, ei pe loc s-au apucat
Și fieștecare mîna în buzunar au băgat,
Zicînd cu toții-ntr-o gură: — Eu plătesc, ba eu plătesc!
Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
Dintr-înșii se sculă unul și zise cu mare glas:

— De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,

Ce trebuie într-atîta să stăm și să ne sfădim?
Ci s-aruncăm sorți mai bine, și pe cine va cădea,
Atuncea toți să se tragă și numai unul să dea.
Răspunse altul: — Prea bine, bravo! așa vom urma,
Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
Și din noi trei pe care mîna își va pune el,
Să numere banii-ndată și să plătească acel.
Și cu-nțeles se-nvoiră, cum și făcură așa,
Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfășa,
A șters-o toți cîte unul, pe ușă în grab ieșind,
L-a lăsat să dibuiască, încoaci-încolo pîșind;
Într-acestea iaca vine stăpînul său după el
Să vază ce zăbovește și nu vine nici un fel;
Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
Puse mîna-n grab pe dînsul: — Tu, tu să plătești! strigînd.
Iar stăpînul său îi trase cîteva și îl bătu,
Zicînd: — Eu plătii o dată ș-acum o să plătești tu.

L-această-nșelătorie celor trei li s-a-nfundat;
Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legați i-a dat;
Unde și de alte multe, cercetînd a dovedit
Și prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.

Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
De n-ar fi temnițe, ocne și n-ar fi pedepsitori!
De aceea totdauna trebuie să mulțămim
Stăpînirii cei înalte, cării supuși ne numim:
Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
Ne apără, ne ferește, ca și păstorul pe oi,
Care-și îngrădește turma cu cîini vioi ș-învățați,
Ziua, noaptea s-o păzească de lupii înverșunați.