ești acolo
un trup din care tot pleacă trupuri spre nicăieri
mereu nemișcat
mereu în locul acela în care pătrunde doar ticăitul necontenit al ceasului din zid
numărând plecări
așezând straturi de tăceri peste țipătul irizat al ochilor
involuntari fotografi
ai uimirii că se poate pleca repetat

dimineața peretele se umple de umbre
ciudat cât de mult seamănă cu noi
pregătindu-ne pentru încă o lungime de zi
prin care să trecem lipiți de trupul miriapodului
în timp ce zidul bifează fără eroare amr-ul lumii în uniformă
și totuși
din camera prin care o mică fereastră decupează o bucată de întuneric
uneori
iese o ramură fără muguri
ca un braț de fetus la capătul căruia degetele încă nu s-au deschis