În următoarele zile, Vofi cu încă vreo cinci prieteni, motocicliști-hipioți și-au pus corturile în apropierea casei Sabinei, după o mică colină, unde era un izvor amenajat de un general, al ultimului războiul. Se dăduseră lupte grele prin zonă, iar pe coama celui mai înalt deal se afla un monument, ridicat în cinstea eroilor. Locului i se spunea, "La șipot". Până la noaptea jumătate se auzeau cântecele și chiotele acestora. Sabina însă, nu se ducea niciodata acolo și nici Dinu.
- Cine or fi aia de la Șipot, se întreba mama copiilor.
- Nu știu mamă, răspundea repede fata.
Într-o dimineață, după ce mama și Dinu plecaseră, Sabinei îi trecu prin gând să meargă pe furiș, la Șipot, să vadă și ea ce se întampla pe acolo. Cănd ajunse în dreptul corturilor, se piti după o tufă de măceș și nu-i veni să creadă ce văzu: Vofi dormea în cort cu o fată, aproape goală. Nu mai rezistă și din câteva salturi fu acolo. Un băiat, care era în picioare, țipă repede:
- Vofi, scoală-te mă, c-o venit Sabina!
Nu mai fu timp, deoarece aceasta intră val-vârtej în cort și începu să-l bată pe Vasile cu pumnii, pe unde nimerea. Omul se trezi buimăcit și nu știa ce se întamplase. Văzând fata se mira:
- Ce-i cu tine pisicuțo?
- Da' ce-i cu tine, cu cine dormi tu?
- A...asta era... Fata asta nu avea loc în cort și a venit să doarmă aici, răspunse Vofi încercând s-o liniștească pe cea înfuriată. Însă nu era chip, Sabina începu cu tot felul de reprosuri și amenintari, sfârșind cu verdictul: să nu mai încerci să mă cauți!
- De ce vorbești tu așa... pentru cine stau eu aici? Puteam să fiu la mare acum, încercă să se disculpe cum putea mai bine, bărbatul.
- Poți să pleci chiar acum, că oricum pentru mine nu mai exiști. Nu mai vreau să mă cobor la condiția voastră socială, spuse Sabina în timp ce dădea cu piciorul în sticlele goale de băutură și în pachetele de țigări, din fața corturilor.
- Hopa... interveni unul dintre hipioți, domnișoara sălbatică nu mai coboară din vârful dealului, până la noi în vale... Interesant...
Vorbea pentru el. Sabina alerga plângând spre casă, în salturi de căprioară rănită.
Vasile rămase pironit locului, urmărind cu regret și admirație ființa ce se pierdea în peisajul din care făcea parte. Fata din cort nici măcar nu se sinchisi, dormea mai departe.
Acasă, Sabina hotărî să nu se mai vadă cu Vofi, oricum era un hipiot, vagabond fară serviciu, luat în colimatoriul miliției, mereu hăituit de aceștia. Din acest motiv, el cu prietenii lui nu stăteau mult în același loc. Și ca să fie sigură că șterge urmele, adună toate cadourile, hainele și toate cele primite de la el, le duse în grădină, mai departe de casă, vărsă gaz pe ele și le dădu foc.
Tocmai apăru și Vofi, dorind să mai încerce odata împăcarea cu ea, însă văzând costumul de piele pe foc, începu să râdă în hohote.
- Ești mai rebelă ca mine! De aia te iubesc! și încercă să se apropie de ea.
- Dacă te apropi, arunc gaz pe tine și-ți dau foc, țipă Sabina la el, foarte serioasă și foarte hotărâtă.
Văzându-i ochii strălucind a mânie si răutate, bărbatul se retrase.
- Cum vrei tu pisicuțo. Eu plec.
Și plecă.
Era sfârșit de august. Sabina încercă să se gândeasca serios la școală. Era ultimul an de liceu, o aștepta bacalaureatul și poate, poate și facultatea.
Îi spusese lui Dinu ca a terminat prietenia ei cu Vofi, iar acesta era foarte bucuros.
- Oricum, nu era pentru tine, sorică.
Reîntâlnirea colegilor, îi făcu bine. O mai întreba câte un băiat, viitor pretendent la prietenie:
- Mai "vorbești" cu motociclistul?
- Eu? Nici n-am "vorbit", răspundea senină, e prieten cu fratele meu.
În sinea ei însă, se mai gândea la el și-l compara cu toți băieții care încercau să se apropie de ea, dar niciunul nu putea fi comparat cu Vofi.

va urma.